Suntem atat de multi oameni care ne jucam atat de multe jocuri impuscaturi atunci cand suntem mici, ca atunci cand crestem, si devenim mature, nu mai recunoastem de rusinea noastra. Si nu inteleg de ce. Articolul asta il scriu pentru ca ieri am purtat o discutie foarte serioasa cu unul dintre prietenii mei si mie mi-a venit cheful sa ma joc. Si nu orice joc, ci un joc cu impuscaturi. Stiti si voi cum sunt acele jocuri, nu mai trebuie sa va spun eu ce si cum.

Insa, am fost surprins sa vad ca acesta nu mai voia sa recunoasca. Sa mai recunostea ca atunci cand eram mici, ne jucam mai toate tipurile de jocuri cu impuscaturi. Si am ramas surprins, insa nu in cel mai placut mod, pentru ca jocurile cu impuscaturi pentru noi au reprezentat copilaria. Daca spui jocuri impuscaturi, spui copilarie, spui multe ore petrecute in fata calculatorului. Iar acest lucru a reprezentat pasiune pentru noi. A reprezentat sa ne jucam ceea ce ne place cel mai mult.

Si, ca sa vedeti si voi ce minte am, de ciuda, atunci cand m-am dus acasa, am aprins laptopul si am intrat pe Bugy si m-am apucat sa ma joc orice fel de joc pe care l-am gasit. Le-am luat la rand si abia atunci cand am observat eu ca au trecut vreo trei ore tot am mai vrut sa mai stau la birou sa ma joc. De ce? Pentru ca amintirile copilariei sunt foarte placute si daca ne aducem aminte de ele cu drag, atunci vom face tot posibilul ca sa le avem mai aproape de noi.